Duminica Infricosatei Judecati
In calendarul bisericesc, Lăsata Secului are doua etape care conduc treptat catre Postul Sfintelor Paști: Duminica Infricoșatei Judecăți – când se lasă sec de carne și Duminica Izgonirii lui Adam din Rai – când se lasă sec de brânză.
Evanghelia Duminicii Înfricoșatei Judecăți: “Când va veni Fiul Omului întru slavă Sa, și toți sfinții îngeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale. și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați imbrăcat; bolnav am fost si M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? Iar Impăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintre-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut. Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat sa beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat. Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ți-am slujit? El însă le va răspunde zîcând: Adevărat zic vouă: Intrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. Și vor merge aceștia la osânda veșnica, iar drepții la viața veșnică.”
Predica la Duminica Înfricoșatei Judecăți – Sfântul Nicoale Velimirovici
Unul, numai Unul singur ne-a vorbit limpede și desăvârșit despre tot ceea ce se va întâmpla la sfârșitul veacurilor: Domnul nostru Iisus Hristos. Dacă cineva ar spune ceea ce a spus El despre sfârșitul lumii, nu l-am crede, chiar dacă ar fi cel mai mare întelept. Dacă ar vorbi din înțelegerea sa omenească și nu din descoperirea dovedită a lui Dumnezeu, nu l-am crede. Pentru înțelegerea și socotință omeneasca, oricât de înaltă ar fi aceasta treaptă, noi suntem prea mici ca să ajungem la începutul și sfârșitul lumii. Întelegerea nu-și găseste rostul acolo unde trebuie viziune. Avem nevoie de un văzător cu duhul, tot așa de limpede cum vedem soarele – pentru a vedea lumea întreagă de la începuturi până la sfârșitul ei, cât și începutul și sfârșitul veacurilor. A fost numai unul singur în stare să facă aceasta: Domnul Iisus Hristos.
Numai în El putem și trebuie să credem, atunci când ne spune ce se va întâmpla la sfârșit. Pentru că tot ceea ce a proorocit El a ajuns să se întâmple atât persoanelor ca Petru și Iuda și altor Apostoli, anumitor popoare, cum ar fi evreii, și anumitor locuri, cum ar fi Ierusalim, Capernaum, Betsaida și Corazin, și Bisericii lui Dumnezeu, întemeiată pe sângele Lui. Numai proorocia Lui asupra întâmplărilor ce vor avea loc la sfârșitul lumii, despre sfârșitul ei și Judecata de Apoi nu s-a împlinit încă. Dar cel ce are ochi să vadă poate să vada limpede că, în zilele noastre, au început deja să se arate în lume acele întâmplări despre care ne-a vorbit El, că vor fi semne ale apropierii sfârșitului lumii. N-a apărut o mulțime de fabricanți de fericire, căutând să-L înlocuiască pe Hristos și învățătura Lui, prin ei dimpreună cu teoriile lor? Nu s-a ridicat neam peste neam și împărăție peste împărăție? Nu se cutremură pământul, și inimile noastre dimpreună cu el, de multe războaie și revoluții care ne cuprind planeta? Nu-L trădează mulți pe Hristos și nu sunt mulți, cei care pleacă din Biserica Lui? Nu s-a înmulțit fărădelegea și dragostea multora s-a răcit?
Și nu s-a propovăduit în lume Evanghelia lui Hristos, spre mărturie la toate neamurile (Matei 24:3-14)? Este adevărat că vine toată răutatea, și ea vine cu grabă și fără întârziere. Este adevarat că Antihrist încă nu a venit, dar fiecare neam are înaintemergători și prooroci de-ai lui. Este adevarat că de la începutul lumii și până acum încă nu ne-a cuprins cea mai mare strâmtorare, nici horcăitul morții de neîndurat, dar se poate vedea limpede nenorocirea adusă de toți oamenii spirituali, care așteaptă venirea lui Hristos. Este adevărat că soarele încă nu s-a întunecat, nici luna nu a rămas fără lumină, nici stelele nu au căzut de pe cer – dar, când toate acestea se vor dezlănțui, nu se va mai scrie nici nu se va mai vorbi nimic despre aceasta. Inimile oamenilor se vor umple de frică și cutremur, limbile oamenilor vor îngheța și ochii oamenilor vor privi, cu privirea adunata, știind acum ca nu mai au nici o scăpare, întunericul înfricoșător de pe pământ, fără sa mai existe zi și cerul fiind lepădat de stele. Dintr-odată, în acest întuneric, se va arata semnul Fiului Omului, o Cruce strălucitoare se va întinde de la răsărit pâna la apus si de la miazănoapte pana la miazăzi, de o strălucire pe care soarele de deasupra capetelor noastre nu a dobândit-o niciodată. Si atunci, toți oamenii de pe pământ Il vor vedea pe Domnul Iisus venind pe norii cerului, cu putere si cu slava multa. Și mulțimile de îngeri vor suna din trâmbiță și toate neamurile de pe pământ se vor strânge înaintea Lui; trâmbițele vor suna pentru o adunare, asa cum nu a mai fost niciodată de la întemeierea lumii și va vesti Judecata cea de Apoi.
Toate aceste semne si întâmplări, care vor avea loc la sfârșitul lumii și al veacurilor, sunt povestite și în alt loc din Sfânta Evanghelie. Cu toate acestea, Evanghelia de astăzi arată așezarea cea din urma a raporturilor dintre timp și veșnicie, între cer și pământ, între Dumnezeu și omenire. Ea descrie Judecata de Apoi și în ce chip se va arata aprinderea maniei Domnului (Sofonie 2:2). Aceasta ne arata noua clipa cea înfricoșătoare – cea mai plina de bucurie pentru cei drepți – când mila lui Dumnezeu va lăsa locul judecății lui Dumnezeu. Atunci va fi prea târziu pentru fapte bune și prea târziu pentru pocăință. Când plângerea nu va mai primi nici un răspuns și când lacrimile noastre nu vor mai cădea în mâinile îngerilor.
Când va veni Fiul Omului intru slava Sa, și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Asa cum în pilda Fiului risipitor, Dumnezeu Se arată cu chip de om, aici Hristos este numit Fiul Omului. El este și nimeni altcineva decât El. Când El va veni în lume a doua oara, atunci nu va mai veni necunoscut și umil, asa cum a făcut de data cea dintâi, ci va veni pe fata și întru slavă mare. Prin aceasta slava se înțelege, mai întâi, slava pe care Hristos a avut-o din veșnicie, mai înainte de a fi lumea (Ioan 17:5) și, în al doilea rând, slava biruinței asupra lui Satan, asupra lumii celei vechi, și asupra morții. El nu va veni singur, ci însoțit de toți sfinții îngeri, al cărui număr este de necuprins, și El va veni împreună cu ei pentru ca ei, ca slujitori și războinici ai lui Dumnezeu, au luat parte atât la lupta împotriva diavolului, cât și la biruința asupra lui. De aceea El are bucuria de a împărtăși cu ei slava. Și, pentru a întregi chipul minunat al acestei întâmplări, se arată lămurit faptul că, toți îngerii vor veni cu Domnul. Nu se mai spune ca îngerii lui Dumnezeu au fost de fata si la alte întâmplări. Ei s-au arătat întotdeauna în număr mai mare sau mai mic, dar la Judecata de Apoi vor fi prezenți cu toții, strânși în jurul Împăratului slavei.
Multi văzători cu duhul au văzut tronul slavei atât în zilele cele dintâi, cât și în zilele cele de pe urma (Isaia 6:1; Daniel 7:9; Apocalipsa 4:2, 20:4). Acest tron semnifica puterile cerești peste care stăpânește Domnul. Este tronul slavei și al biruinței, pe care șade Tatăl ceresc și pe care S-a așezat Domnul Hristos după biruința Sa (Apocalipsa 3:21). O, ce măreața va fi venirea Domnului, însoțită de asemenea întâmplări neștiute și înfricoșătoare! În judecata sa limpede, proorocul Isaia a proorocit: “Caci Domnul vine în văpaie și carele Lui sunt ca o vijelie” (Isaia 66:15); la venirea Lui, Daniel a văzut ca un rău de foc se varsă și ieșea din El; mii de mii Ii slujeau și miriade de miriade stateau inaintea Lui! Judecatorul S-a asezat si cartile au fost deschise. (Daniel 7:10)
Si cand Domnul va veni intru slava si va sedea pe tronul Sau, atunci se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stanga. Multi Parinti au pus intrebari despre locul in care Hristos va judeca toate neamurile. Citind pe Proorocul Ioil, ei au socotit ca Judecata va avea loc in valea Iosafat, unde Imparatul Iosafat, fara nici un fel de lupta sau folosire de arme, a avut o biruinta intreaga asupra moabitilor si amonitilor, ca nu a ramas viu nici un vrajmas (II Cronici 20). Si proorocul Ioil a spus: “Sa se trezeasca toate neamurile si sa vina in valea lui Iosafat, caci acolo voi aseza scaun de judecata pentru toate popoarele din jur” (Ioil 3:12).
Poate ca tronul Domnului se va aseza in acea vale, dar nu exista in toata lumea nici o vale in care sa se poata aduna toate neamurile si popoarele, viii si mortii de al inceputul pana la sfarsitul lumii, care vor ajunge pana la multe bilioane. Intreaga suprafata a pamantului, impreuna cu toate oceanele, nu au spatiu destul pentru toti oamenii care au trait vreodata pe pamant, ca sa poata sta laolalta. Daca aceasta ar fi doar o adunare a sufletelor, atunci este posibil ca valea lui Iosafat sa-i poata cuprinde pe toti la un loc, dar cum adunarea oamenilor va fi in trup – deoarece mortii vor invia in trupurile lor – atunci cuvintele proorocului trebuie intelese in sens figurat. Valea lui Iosafat este lumea intreaga, de la rasaritul cel mai indepartat pana la apusul cel mai indepartat; si, precum Dumnezeu Isi aratase odinioara puterea si judecata Sa in valea lui Iosafat, tot asa Isi va arata si in ziua cea de pe urma, aceeasi putere si judecata asupra intregii omeniri.
Si-i va desparti pe unii de altii. Intr-o clipa vor fi despartiti toti cei adunati laolalta – asa cum pastorul, cu glasul sau, isi trimite oile intr-o parte si caprele in cealalta – unii la stanga si altii la dreapta, ca printr-o forta magnetica fara putere de impotrivire, in asemenea chip ca nimeni nu se va putea muta de la stanga la dreapta sau de la drepta la stanga.
Atunci va zice Imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti Imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. La inceput, Hristos Se numeste Fiul Omului – adica Fiul lui Dumnezeu – si aici El Se numeste Imparat, intrucat Lui Ii sunt date imparatia si puterea si slava. “Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu”. Ei sunt cu adevarat binecuvantati, pe care Hristos ii numeste binecuvantati, caci binecuvantarea lui Dumnezeu are in sine toate lucrurile bune si toata bucuria si harul cerului. De ce nu spune Domnul “Binecuvantatii Mei”, ci “Binecuvantatii Tatalui Meu”? Pentru ca El este numai Fiul Cel Unul Nascut si nefacut, din vesnicie si pentru vesnicie, si dreptii sunt, prin binecuvantarea lui Dumnezeu, adoptati, si se fac astfel ca frati ai lui Hristos. Dumnezeu cheama pe cei drepti sa primeasca imparatia pe care le-a pregatit-o El de la intemeierea lumii. Aceasta inseamna ca Dumnezeu, chiar inainte de intemeierea lumii, pregatise imparatia pentru acestia. Inainte de a-l face pe Adam, Dumnezeu pregatise pentru el totul in Rai. O imparatie intreaga, stralucind in lumina, care doar isi astepta imparatul. Atunci Dumnezeu l-a dus pe Adam in aceasta imparatie si imparatia era desavarsita. Asadar, Dumnezeu a pregatit imparatia pentru cei drepti chiar de la inceput. Aceasta isi astepta stapanitorii, avandu-L in frunte chiar pe Imparatul Hristos.
Chemand dreptii in imparatie, Judecatorul i-a lamurit de indata, de ce El le dadea imparatia lor: “Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa minanc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine.” La aceasta lamurire minunata, dreptii au intrebat sovaielnic si cu sfiala, cand L-au vazut pe Imparatul flamand si insetat, gol si bolnav, si cand au facut ei toate astea pentru El. La acestea, Imparatul a dat inca un raspuns minunat: “Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintre-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut.”
Toata aceasta lamurire are doua intelesuri: unul de suprafata si unul de adancime. Intelesul de suprafata este limpede pentru toti. Cel care hraneste pe cel flamand, da sa bea celui insetat, imbraca pe cel gol si da adapost celui strain, a facut aceasta Domnului. Cel care cerceteaza pe cei bolnavi sau pe cei din inchisoare, a facut aceasta Domnului. Pentru ca se spune in Vechiul Testament: “Cel ce are mila de sarman imprumuta Domnului si El ii va rasplati fapta lui cea buna.” (Pilde 19:17). Domnul ne incearca inimile noastre prin cei care cauta ajutorul nostru. Domnul nu foloseste nimic pentru El de la noi: El nu are nevoie de nimic. Cel care a facut painea nu poate flamanzi, nici Cel care a facut apa nu poate inseta. Cel care imbraca intreaga Sa zidire nu poate fi gol, nici Cel care este izvorul sanatatii nu poate fi bolnav, nici Cel care este Domnul domnilor nu poate fi lipsit de libertate.
Dar El cauta ca noi sa facem milostenie, pentru ca, in felul acesta, sa ne inmuiem si sa ne innobilam inimile. In atotputernicia Sa, Dumnezeu poate intr-o clipa sa-i faca pe toti oamenii bogati si indestulati, imbracati si multumiti. Dar El ii lasa pe oameni sa cunoasca foamea si setea, boala, suferinta si saracia pentru doua pricini: mai intai, pentru ca cei care rabda aceste lucruri, isi inmoaie si isi innobileaza inimile si se vor intoarce la Dumnezeu, slavindu-L cu credinta si rugaciune; si in al doilea rand, pentru ca omul poate suferi pentru altii, se poate smeri pentru altii si poate ajunge la intelegerea fratietatii si unitatii tuturor oamenilor de pe pamant, prin Dumnezeul Cel viu, Ziditorul si Facatorul a toate cate se afla pe pamant. Domnul doreste sa avem mila – mila mai presus de orice. Deoarece El stie ca mila este calea prin care se poate reface credinta in Dumnezeu, nadejdea in Dumnezeu si dragostea pentru Dumnezeu.
Acesta este intelesul de suprafata. Intelesul de adancime priveste spre Hristos, care se afla in launtrul nostru. In fiecare gand curat din mintea noastra, in fiecare simtire aleasa din inima noastra si in fiecare nazuinta inalta a sufletului nostru spre implinirea lucrurilor celor bune, Hristos Se dezvaluie in noi prin puterea Duhului Sfant. El numeste toate aceste ganduri curate, simtiri alese si nazuinte inalte, fratii Sai mici, sau cei mai mici frati ai Sai. El ii numeste astfel, pentru ca acestia se afla in noi intr-o masura foarte mica, fata de masura mare de spurcaciuni lumesti, si de rau care se afla in noi. Daca mintea noastra flamanzeste dupa Dumnezeu si noi o hranim, noi L-am hranit pe Hristos din launtrul nostru; daca inima noastra este lipsita de orice lucru bun si de orice lucru ales, adica este lipsita de Dumnezeu, si noi o imbracam, pe Hristos L-am imbracat, Cel care se afla in noi; daca sufletul nostru este bolnav si incatusat de fiinta noastra cea rea, de faptele noastre cele rele, si suntem constienti de aceasta, si il cercetam, noi L-am cercetat pe Hristos care se afla in noi.
Pe scurt, daca cealalta fiinta care se afla in noi, care odinioara se mandrea ca se salasluieste acolo, si care este omul cel drept din noi, este stapanit si umilit de diavol, si de omul pacatos din noi, si il ocrotim pe omul cel drept, noi Il ocrotim pe Hristos care se afla in noi. Omul acesta drept care se afla in noi este mic, mic de tot, iar pacatosul din noi este un adevarat Goliat. Dar acest om drept din launtrul nostru este fratele mai mic al lui Hristos, iar pacatosul din noi este vrajmasul lui Hristos, ca un urias, precum Goliat. Atunci, daca noi il ocrotim pe omul cel drept din noi, daca il slobozim, il intarim si il aducem la lumina; daca il ridicam deasupra celui pacatos, asa incat sa-l stapaneasca in chip desavarsit pe cel pacatos, si am putea spune impreuna cu Apostolul Pavel: “Si eu nu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine” (Galateni 2:20) – atunci ne vom numi binecuvantati si vom auzi cuvintele Imparatului la Judecata de Apoi: “Veniti, binecuvantatii tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii.”
Dar celor de la stanga, Judecatorul le va zice: “Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui.” Judecata este infricosatoare, dar este dreapta. Si astfel Imparatul cheama pe cei drepti la El, si lor le da Imparatia, pe cand pe pacatosi ii izgoneste de la El si ii trimite in focul cel vesnic, in tovarasia rea a diavolului si a slujitorilor sai. (Sfantul Vasile cel Mare, in lucrarea sa Despre Judecata de Apoi [nr. 14], spune: “Daca chinul cel vesnic are vreun sfarsit, atunci inseamna ca viata vesnica are sfarsit. Dar, cum nu este cu putinta de inchipuit ca viata vesnica ar avea un sfarsit, atunci cum se poate inchipui un sfarsit al chinurilor celor vesnice?”) Ceea ce nu spune Domnul este foarte important: faptul ca focul cel vesnic este pregatit pentru cei pacatosi de la intemeierea lumii, tot asa cum si Imparatia este pregatita pentru cei drepti. Ce inseamna aceasta? Este foarte limpede faptul ca Domnul a pregatit focul cel vesnic numai pentru diavol si ingerii aceluia, si ca El a pregatit Imparatia pentru toti oamenii de la intemeierea lumii. Pentru ca Dumnezeu voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca (I Timotei 2:4; cf. Matei 18:14; Ioan 3:16; II Petru 3:9; Isaia 45:22) si pentru ca nici macar unul sa nu piara.
De aceea, Dumnezeu nu i-a sortit pe oameni sa piara, ci sa se mantuiasca; Dumnezeu nici nu a pregatit pentru ei dinainte focul diavolului, ci, El Si-a pregatit Imparatia Sa, si numai pe aceasta a pregatit-o. De aici este limpede faptul ca gandesc gresit, cei care spun despre pacatos: “el este sortit sa fie pacatos”. Daca omul ar avea o astfel de sortire, aceasta nu ar fi de la Dumnezeu, ci numai de la omul insusi. Faptul ca nu este sortire de la Dumnezeu, se vede din faptul ca Dumnezeu nu a pregatit dinainte nici un loc anume pentru chinurile oamenilor, ci numai pentru diavol. De aceea, la Judecata de Apoi, Judecatorul cel drept nu va avea nici un loc anume unde sa-i trimita pe pacatosi, decat numai imparatia intunecata a diavolului. Si faptul ca aceasta este dreptatea Lui, ca Judecatorul sa-i trimita acolo, este limpede din faptul ca acestia, in timpul vietii lor pamantesti, au cazut de la Dumnezeu si s-au pus in slujba diavolului.
Rostind pedeapsa asupra pacatosilor si punandu-i la stanga Sa, Imparatul ii lamureste de indata de ce ei sunt blestemati si de ce ii trimite in focul cel vesnic: “Caci flamand am fost si nu Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si nu Mi-ati dat sa beau; strain am fost si nu M-ati primit; gol si nu M-ati imbracat; bolnav si in temnita, si nu M-ati cercetat.” Ei nu au facut nici unul dintre aceste lucruri, pe care le-au facut dreptii, de la dreapta Sa. Auzind aceste cuvinte ale Imparatului, pacatosii au intrebat, intocmai ca si cei drepti: “Doamne, cand Te-am vazut flamand sau insetat…” Domnul a raspuns: “Intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut.”
Toata aceasta lamurire pe care a dat-o Imparatul pacatosilor, are de asemenea doua intelesuri – unul de suprafata si unul de adancime – la fel ca si in prima situatie, cand era vorba de cei drepti. Pacatosii si-au intunecat mintea, si-au invartosat inima si aveau ganduri rele fata de fratii lor de pe pamant, care erau flamanzi si insetati, goi, bolnavi si lipsiti de libertate. Cu mintile lor greoaie, ei nu erau in stare sa inteleaga faptul ca Hristos ii chema la milostenie prin fratii lor saraci si care se aflau in suferinta. Inimile lor invartosate nu se puteau inmuia de lacrimile altora. Nici exemplul lui Hristos si cel al sfintilor Sai nu le puteau schimba sufletele lor cu scopurile cele rele, in suflete cu scopurile cele bune, si sa savarseasca binele. Si astfel, fiind nemilostivi fata de Hristos prin fratii lor, ei erau nemilostivi fata de Hristos. Ei dinadins nimiceau toate gandurile curate de indata ce se formau, inlocuindu-le cu ganduri necurate si hulitoare; ei taiau de la radacina toate simtamintele alese din inimile lor, de indata ce se infiripau, inlocuindu-le cu nemilostivire, patima si iubirea de sine; cu graba si cu hotarare ei si-au inabusit fiecare dorinta de a face un lucru bun, care s-a infiripat in sufletele lor – urmand poruncile lui Dumnezeu – si in locul lor si-au starnit dorinta de a face rau oamenilor, si de a pacatui spre manierea lui Dumnezeu. Si astfel fratele cel mai mic al lui Hristos, care se afla in ei – cu alte cuvinte, omul cel drept din ei – a fost rastignit, omorat si ingropat si Goliat cel intunecat la culoare, pe care il hranisera ei – adica omul cel nedrept din ei, sau chiar diavolul insusi – a ramas biruitor pe campul de lupta.
Ce poate face Dumnezeu cu unii ca acestia? Ii poate primi in Imparatia Sa pe unii ca acestia, care au izgonit cu totul aceasta Imparatie din ei? Ii poate chema la El pe cei care au smuls din radacina toata asemanarea cu Dumnezeu si care s-au aratat, atat in ascuns in inimile lor, cat si deschis in fata lumii, a fi vrajmasii lui Dumnezeu si slugile diavolului? Nu; prin libera lor alegere, ei s-au facut supusii diavolului si, la Judecata de Apoi, Judecatorul ii va trimite sa tina tovarasie celor cu care, in timpul vietii s-au intovarasit in chip deschis – in focul cel vesnic, pregatit pentru diavol si slujitorii sai. Indata dupa aceasta, acea judecata care va fi cel mai mare si totusi cel mai scurta din istoria lumii zidite, va ajunge la capat. Si vor merge acestia (pacatosii) la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica. Viata si chinuirea se impotrivesc aici una celeilalte. Acolo unde se afla viata nu se afla chinuire; acolo unde se afla chinuire nu se afla viata. Cu adevarat, implinirea vietii inlatura chinuirea. Imparatia cea cereasca da implinire vietii,in timp ce existenta diavolului aduce chinuire si numai chinuire, fara viata, care vine de la Dumnezeu. Vedem in aceasta viata pamanteasca, cum sufletul omului celui pacatos, care are in el putina viata (adica putina Dumnezeire), este plin de mai multa chinuire decat sufletul omului celui drept, care are mai multa viata in el (adica mai multa Dumnezeire). Dupa cum s-a spus bine in vremuri stravechi: “Nelegiuitul se chinuieste in toate zilele vietii sale… glasuri ingrozitoare fac larma in urechile lui… el nu mai nadajduieste sa iasa din intuneric si isi simte capul mereu sub sabie… zbuciumul si tulburarea il strang la mijloc si se arunca asupra-i gata de impresurare, fiindca a indraznit sa-si indrepte mana impotriva lui Dumnezeu.” (Iov 15:20-25). Asadar, la vremea aceea, va fi pe pamant marea chinuire pentru pacatos. Si pacatosul indura greu pina si suferinta cea mai mica din viata aceasta, fata de omul cel drept, caci numai cel care are viata in sine poate indura chinuirea, poate nesocoti suferinta si poate trece peste tot raul din lume, si se poate bucura. Viata si bucuria nu se pot desparti. Chiar Iisus Hristos spune celor drepti, pe care lumea ii osandeste, ii prigoneste si le aduce ocari: “Bucurati-va si va veseliti!” (Matei 5:12).
Toata viata noastra pamanteasca este numai o umbra palida a vietii – a vietii adevarate, a vietii intregi – in Imparatia lui Dumnezeu, tot asa cum intreaga suferinta de pe pamant este numai o umbra stearsa a chinuirii ingrozitoare a pacatosilor din iad. (In Apophtegmata Patrum – colectia in ordine alfabetica a zicerilor Parintilor Pustiei], am citit: Ei au intrebat pe un oarecare batran mare: “Parinte, cum rabdati asemenea munci cu atata rabdare?” Batranul a raspuns: “Toata munca mea din viata aceasta nu este nici macar cat o singura zi de chinuire.”) Viata pe pamant – oricat de minunata ar putea fi – este amestecata cu suferinta, pentru ca aici nu exista nici o implinire a vietii; intrucat suferinta de pe pamant – oricat de mare ar putea fi – este amestecata cu viata. Dar, la Infricosatoarea Judecata, viata va fi separata de chinuire. Si una si cealalta vor fi vesnice. Intelegerea noastra omeneasca nu poate sa priceapa ce inseamna aceasta vesnicie. Cel care va avea bucuria de a vedea o clipa fata lui Dumnezeu, i se va parea ca si cum ar fi durat mii de ani; si cel care va fi chinuit o clipa de catre diavolul in iad, i se va parea ca sunt mii de ani. Pentru ca timpul nu va mai fi asa cum il cunoastem noi – zi dupa noapte si noapte dupa zi – ci atunci va fi o zi deosebita pe care Domnul singur o stie (Zaharia 14:7; cf. Apocalipsa 22.5). Nu va mai fi nici un alt soare decat numai Dumnezeu, si acest soare nu va rasari si nu va apune, ca vesnicia sa se numere in zile, asa cum se socoteste timpul acum. Binecuvantatii vor socoti vesnicia in termenii bucuriei lor si pacatosii chinuiti vor socoti timpul in termenii chinuirilor lor.
Prin urmare, Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit in felul acesta despre ultimul si cel mai mare eveniment care urmeaza sa aiba loc in timp, la capatul veacurilor si in vesnicie.si noi credem ca toate acestea se vor intampla intocmai, mai intai pentru ca toate celelalte preziceri pe care le-a facut Hristos s-au intamplat intocmai si, in al doilea rand, pentru ca El este cel mai mare prieten al nostru si adevarat Iubitor al omenirii – si in iubirea desavarsita nu exista falsitate sau eroare. Iubirea desavarsita contine adevarul desavarsit. Daca toate acestea nu urmau sa se intample, El nu ne-ar fi spus despre acestea. Dar El nu ne-a spus despre aceasta pentru a-Si demonstra cunostintele Sale in fata oamenilor. Nu; El nu a cautat marire la oameni (Ioan 5:41).
El a spus totul pentru mantuirea noastra. Cel ce are intelegere si care Il marturiseste pe Domnul Hristos isi poate da seama ca trebuie sa stie aceasta pentru a se mantui. Pentru ca Domnul nu a facut nimic, nici nu a rostit vreun cuvant, nici nu a ingaduit sa I se intample ceva in timpul vietii Sale pe pamant care sa nu fie pentru mantuirea noastra.
De aceea sa fim intelepti si cu dreapta socoteala, pastrand intotdeauna inaintea ochilor nostri duhovnicesti chipul Infricosatoarei Judecati. Acest chip a intors deja multi pacatosi de pe calea pierzarii pe calea mantuirii. Vremea noastra este scurta si cand se va sfarsi nu va mai exista pocainta. In acest timp scurt, prin viata noastra, noi trebuie sa luam o hotarare care va fi hotaratoare pentru noi in vesnicie: vom fi asezati la dreapta, sau la stanga Imparatului slavei? Dumnezeu ne-a dat o sarcina mica si simpla, dar rasplata si pedeapsa sunt imense, mergand dincolo de puterea omului de a spune aceasta prin cuvinte.
Atunci sa nu mai pierdem nici macar o singura zi, pentru ca fiecare zi poate sa fie ultima si poate fi hotaratoare; fiecare zi poate aduce pierirea acestei lumi si zorile Zilei celei indelung asteptate. (Sfantul Grigorie Dialogul spune: “Sta scris: ‘Nu stiti, oare, ca prietenia lumii este dusmanie fata de Dumnezeu?” (Iacov 4:4). Inseamna ca cel care nu se bucura la apropierea sfarsitului lumii, arata ca el este prietenul acesteia, si de aceea el este vrajmasul lui Dumnezeu. Dar aceste ganduri sunt departe de credinciosi, de cei ce stiu prin credinta ca mai exista si o alta viata si pe care o doresc cu adevarat.” (Omilii la Evanghelie, Cartea I, Omilia 1: Despre semnele sfarsitului lumii). Poate ca nu ne vom rusina in Ziua Maniei Domnului; inaintea Domnului si inaintea multimilor de ingeri ai Sai si a multor bilioane de oameni drepti si sfinti. Poate ca nu vom fi alungati pentru vesnicie de Domnul si de ingerii si sfintii Sai si de rudeniile si prietenii nostri, care se vor afla de-a dreapta. Dar, impreuna cu multimile nenumarate si stralucitoare de ingeri si de oameni drepti, sa cantam laude de bucurie si de biruinta: “Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot! Aliluia!” Dimpreuna cu toate cetele ceresti sa-L slavim pe Domnul si Mantuitorul nostru, Fiul, Cel Unul nascut, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant – Treimea cea deofiinta si nedespartita, in vecii vecilor. Amin.
sursa: www.crestinortodox.ro