Dacă episodul femeii hananeance poate fi considerat ca relatarea unui examen (foarte sever) al samarinencii nu-i decât urmărirea unui duel aprig și fără cruțare.
Scena, ca în teatrul clasic, duce lipsa de recuzite infame. Totul se petrece la nivelul confruntării spirituale, ca în tragediile lui Corneille ori Racine. Stau acolo, fata în fata, -în tăcerea și arșița amiezii de vara, în centrul întinderii deșarte, având drept singur focar fântâna (iar prezenta-nevăzută-a elementului apa va fi în curând completată prin manifestarea Duhului însuși) Doua caractere, două puteri, două libertăți. Hristos a văzut în femeia care a venit să scoată apă una din acele firi ne căldicele vrednice a fi provocate și cucerite de El.
Întâlnirea lui Hristos cu samarineanca, așa cum e povestită de Sfântul Apostol Ioan (4, 4-12)-nu altminteri decât a lui Iacov cu îngerul Domnului (Facerea 32, 4 și urm.) este prezentarea unui duel. Analogia între cele două ciocniri e izbitoare: atât Iacov cât și femeia din Sihar au ceea ce psihologii numesc personalitate marcanta și nu-s niciunul nici cealaltă de ieri, de alaltăieri pe pământ. Hristos are de înfruntat (și de biruit) o ființă vie și puternică, o femeie, o înfiptă, tare de cerbice și pe drepturile ei de făptură înzestrată cu inteligență și cu judecată, mandră, ironică, arțăgoasă. Domnul o accepta asa cum este, se supune tacticii, fentelor, regulilor, răbdărilor și impetuozităților duelului, dar și marii Lui legi nescrise, căreia toate i se pleacă: a învinge cu orice preț!
De aceea, Domnul procedează mai întâi fără grabă, accentuând aspectul întâmplator al întâlnirii și parcă încercându-și, măsurându-și, iscodindu-și adversara; abia la sfârșit și numai după ce va fi desprins punctul vulnerabil al partenerei-situația ei matrimonială (Bine ai zis ca nu ai bărbat…)-va da (asemenea medicului chirurg: izolează abcesul înainte de a-l cauteriza) lovitura cea mare, lovitura de grație, irezistibilă: Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine.
Dialogul în paralel cu duelul, scapără de la prima încrucișare a săbiilor:
Hristos (scurt): Da-mi sa beau.
Samarineanca (arțăgoasă, mandră, ca să făurească numaidecât o distanță, ca nu cumva să pară măgulită că-i vorbește un iudeu, sa se situeze, așadar, într-o poziție de inferioritate): Cum, tu, iudeu, îmi vorbești mie?
Hristos (ia ofensiva): Firesc ar fi să-Mi ceri tu Mie să bei.
Samarineanca (ironica, de sus): Nici găleată nu ai…(din ce în ce mai ionică, trecând de-a dreptul la obrăznicie): Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov!
Hristos (atacă din altă direcție): Cine bea din apa pe care o dau Eu nu va mai înseta niciodată.
Samarineanca (obraznica, dar și rațională, practică, înțelegând că din convorbirea aceasta s-ar putea alege cu un folos însemnat): Da, dă-mi apa aceea ca să nu mai vin aici să mă obosesc.
Hristos (care știe unde este punctul vulnerabil, atacând prin surprindere, din cu totul alt unghi, ca un duelist experimentat). Cheamă-ți bărbatul.
Samarineanca (de felul ei nefățarnică, nemincinoasă): N-am bărbat.
Hristos (începe a se dezvălui): Ai spus adevarul… Ai avut cinci…
Samarineanca (știe să se plece în fața adevărului): Tu ești prooroc!
Hristos (se dezvăluie din ce în ce mai mult) enunță doua principii:
a) va veni ceasul și acum este;
b) se cuvine să ne închinăm lui Dumnezeu numai în duh și adevăr.
Samarineanca (adulmecând adevarul final, presimțindu-l): Va veni Mesia-Hristos.
Hristos (descoperindu-Se, dându-i lovitura de gratie, doborând-o): Eu sunt!
În sumara-i eshatologie, Hristos pune accentul pe timpul prezent: acum este. Pentru Hristos toate sunt în prezent, afară din timp, asa cum Aldous Huxley avea să scrie după vreo două mii de ani: Timpul trebuie să ia sfârșit. Hristos e în afara timpului, e din veșnicie. Samarinencii îi vorbește însă ca întrupat. Acum, aici: e momentul botezului, credinței, mântuirii. Și al alegerii: cu sau fără Hristos. La Sihar timpul este încă în suspensie. Dar de ce sta scris: va veni și acum este, de ce nu e folosită formularea simplă: a venit vremea?
Pentru ca să fie vădit termenul de împlinire al profeției, al făgăduinței. Transformarea propoziției în frază da, pe de o parte, afirmației o nota augustă, cutremurătoare: și acum este!
Șovăielile, amânările, rezervele sunt alungate, descântate, dezlegate. Totodata este scoasă în evidență o altă trăsătură esențială a creștinismului: înclinarea în duh nu rațiune loc, pe muntele Garizim ori la Ierusalim, ci pretutindeni. Creștinismul e universal, nu cunoaște îngrădiri naționale, teritoriale sau de orice alt soi. Orice fel de segregație e necreștinească. Cât despre cuvintele “Voi vă închinați căruia nu știți, noi ne închinăm căruia știm”, ele se încadrează într-o viziune ecumenică a creștinismului. Fiindcă se referă nu numai la samarineni, ci la toți precursorii Domnului, și ei însuflețiți de Duhul Sfânt într-o oarecare măsura și reprezentând preînchipuiri parțiale ale revelației: la Moise în primul rând, apoi la Buddha, Lao-Tse, Confucius, Socrate, Platon, Aristotel și ceilalți “sfinți” ori celelalte “sibile”, zugrăviți și zugrăvite pe zidurile posterioare ale multor biserici ortodoxe, vădindu-le toleranta și universalitatea. Islamismul, ulterior vieții pamântești a lui Hristos, se cuprinde și el în șirul acesta de premergători înduhovniciți prin felul cuviincios cum sunt menționați în Coran părintele nostru Avram, Sfânta Fecioara și Domnul însuși, fapt menționat nu fără emoție de F. M. Dostoievski în Amintiri din casa morților.
Ca un trăznet din cer senin și arzător cade mărturisirea Domnului: atât e de bruscă, de nereticentă, de totală! Ca de obicei, Hristos nu umblă cu jumătăți de măsură: când dă, boierește dă, când se descoperă, o face desăvârșit. Pentru samarineanca, pentru orbul din naștere…Eu sunt. Eu, Cel care-ți vorbesc, Eu, Cel din fata ta. Eu. Nu prin aluzii sau deducții; direct. Și samarineanca, după ce se împotrivise, ironizase și se obrăznicise, dintr-o dată, lovită mortal, rănită până în suflet și în adâncul sinei, ca odinioară Iacov (făcătorul fântânii alături de care se desfășoară acum scena actuala)-se prăbușește, se preda. Se preda total, simetric lui Hristos care S-a dezvăluit în întregime, necondiționat, se supune înfrântă, întocmai și trag nădejde că pe nimeni nu va uimi comparația aceasta că la sfârșitul dialogului dintre Elizabeth și Darcy în Mandrie și Prejudecata, de Jane Austen, unde, următor sfidării reciproce, bărbatul și femeia își dau seama ca sunt făcuți unul pentru altul.
Și neîntârziat, tot brusc, tot fulgerător (ritmul referatului evanghelic acum nu mai este lent și mișcările nu mai sunt de învăluire și încercuire, ci de atac frontal și schimbări decisive), după ce Hristos iese din anonimat, ea, biruita, se preface în apostol. Acum e cuprinsa de iubire pentru Hristos, e convinsa, e metanoizată, e făptură nouă. Și dă fuga în cetate. De ce? Ca să-L vestească pe Hristos, ca să predice Evanghelia, să răspândească vestea cea bună, ca un adevărat ucenic al Domnului. Ea, înfiptă și îndrăzneață dar nobilă și curajoasă, cunoscându-și dulcea înfrângere, nu se mai slujește de subtilități, nu mai discută, nu mai argumentează; alta-i este grija în faza aceasta a desfășurării minunatei întâmplări: să se grăbească a proclama coram populo: Mesia e printre noi! E vestitoare de Hristos și e gazda a Lui, ca și Zaheu, căci Domnul zăbovește doua zile în Sihar și-i foarte probabil ca în casa ei a sălășluit.
Scena din capitolul 4 a Evangheliei lui Ioan este de mare intensitate dramatica, în cadența neîncetat mai sacadată, în tempo din ce în ce mai iute. Duelul, iată singura imagine pe care o poate evoca, duelul pe răpunere și marile dialoguri ale tragediilor clasice.
Noblețea hananeancei se vădește în credință, curaj, stăruire, cuviință și inteligență. A samarinencii prin felul cum se da bătută, fără rețineri, cu entuziasm, după ce mai întâi se opusese din toate puterile și iscusințele minții ei. Ea, când i se relevă adevărul, îl recunoaște și trage toate consecințele numaidecât. Acum este. Nici amânare, nici îndoială, nici sfială. Pe loc pornește să-l anunte pe Mesia, să-I proclame prezența, să dea de știre tuturor ce se petrece pe meleagurile lor, de ce neînchipuită cinste se învrednicesc, din ce neverosimilă bucurie sunt chemați să se împărtășească. Așa precum și vrea Hristos: pe care-i cheamă îi vrea de îndată ai Lui, lăsând toate balta, neopriți de nici o treaba, nici un considerent, nici alta datorie fie ea cât de fireasca ori de curata. Țarina, negoțul, însurătoarea, îngropăciunea: fleacuri, nugas! le spunea poetul din vechime. Samarinencii, pe care suntem în drept să ne-o închipuim văzută cu ochi nu prea buni în orașul ei, nu-i mai pasa de ce spune lumea: chiar printre ai săi (unde-i va fi fost mai greu, ca și lui Iisus) se grăbește să-L preamărească pe Domnul, să-I fie roabă și crainică.
Samarineanca e un admirabil exemplu al felului cum lucrează Domnul în calitatea Sa de vânător (de oameni), îndeosebi atras de vânatul dificil, de ucenici și ucenice de caracter, care opun rezistenta, dar și sunt în stare ca acum chiar (nu după o zi ori un ceas ori un sfert de ora) să I se predea în duh și adevăr. I-au fost pe plac un prigonitor ca Saul din Tars, o desfrânată din pasiune ca Maria Egipteanca, un vameș înrăit ca Zaheu, o sfădăreață ca samarineanca; nu I-au plăcut fețele palide, călăii, plângăreții, strecurătorii de izmă, chimen și untărită, fățarnicii, purtătorii de caftane și ciucuri lungi, zeloșii aprinzători de lumânări. Pe Simon-Petru l-a iubit mult pentru ca era din speța inșilor înfocați, intempestivi, nerăbdători.
În duelul acesta, nu de formă, samarineanca e atinsă mortal cu o lovitură nu pricinuitoare de moarte, ci de viață veșnică. Nu, Domnul nu a mințit-o; cu adevărat i-a dăruit apa vie, apa vieții fără apus, iar pe ea prefăcând-o, din trufașă potrivnică, în ucenică și apoi muceniță a Sa.
Ne mai putem pune întrebarea de ce pentru a transmite dublul Său mesaj, Hristos a ales calea dialogului, a duelului? Ca să dea, probabil, mesajului, neapărata instantaneitate a oricărei convertiri ce nu mai cată înapoi (pentru a sublinia caracterul instantaneu și total al convertirii) și aspațialitatea oricărei credințe dârze și oricărui crez adevarat-o intensitate dramatica și o dinamică sporită. Dialogul se imprima în cuget și-n simțire mai adânc decât rațiunea. Simpla expunere nu ar fi avut desigur tăria captivantă a voroavei contradictorii. Iată de ce cred ca Duhul i-a insuflat celui mai iubit dintre ucenici alegerea formei diacronice.
Episodul cu femeia samarineanca ni se mai arată a fi dialogul Domnului cu sufletul omenesc (asa cum va apărea și în Urmarea lui Hristos), care mai întâi se împotrivește dar mai apoi se supune și-și adora Creatorul.
Domnul a ținut ca biruința să nu-I fie ușoară, că de la sine-înțeleasa, mecanică, în stil pilduitor, ci liberă, spontană, izvorată dintr-o convingere precedată de îndoieli, total transformatoare a credincioasei din Samaria.
În ultima analiză, actul de credință chiar astfel se cade a fi. El se produce-lucru prea bine înțeles de Sören Kierkegard-atunci când sufletul aflat în rugăciune nu pe sine orant se aude, ci pe Celalalt mărturisindu-i-se: da, nu te înșeli, da, Eu sunt, Eu Cel viu, Eu care sunt Cel ce este, Care te cheamă. Vino după Mine. Iar sufletul răspunde fără a pregeta: Amin.
Parintele Nicolae Steinhardt
Din „Daruind vei dobandi”, Editura Manastirii Rohia