Părintele Gheorghe Vasilescu: Nu devii universal negând propriile rădăcini, uitând de ţara ta, dimpotrivă, rişti să fii suflet pe hotar care nu-şi mai găseşte locul nicăieri
Loreta Popa
Rare sunt momentele în care, fără să ai prea multe date la îndemână, fără să cunoşti omul căruia îi adresezi câteva întrebări pentru un interviu, pentru că faptele sale sunt atât de multe şi frumoase încât este nevoie ca şi alţii să afle despre ele, sufletul tău se înalţă şi devii mai senin şi împăcat cu tine însuţi atunci când adevărul îţi este revelat.
Această experienţă mi-a fost dăruită de Dumnezeu şi sunt recunoscătoare. În fiecare zi suntem puşi în faţa unor provocări, dar pentru ca să ne descoperim pe noi înşine, pentru că modul în care faci faţă greutăţilor spune multe despre omul care eşti. Am, prin natura profesiei, privilegiul de a întâlni oameni cu har cărora Dumnezeu le-a dat o cale pe care nu toţi o pot urma. Pe aceştia, noi, oamenii, îi numim preoţi.
Lor le-a încredinţat Creatorul misiunea de a-L sluji călăuzind oile din turma Sa, pentru că ştim bine că niciuna dintre ele nu trebuie să fie pierdută. Prin intermediul unei prietene cu o sete de cultură aparte, profesor de română şi bibliotecar de-o viaţă, Lelia Rădulescu, am aflat despre misiunea părintelui Gheorghe Vasilescu de a păstori comunitatea de români din Torino, Italia. Pentru că nu numai o dată discuţiile ajungeau la ceea ce părintele reuşea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să întreprindă acolo, departe de ţară, pentru românii obligaţi să muncească prin străini am decis că trebuie să aducem mai aproape de dumneavoastră, cititorii revistei noastre, povestea.
Sunt 34 de ani de când Patriarhia Română a emis Decizia 8493 prin care a fost înfiinţată Parohia ortodoxă română din Torino şi Piemonte, a cărei păstorire a fost încredinţată părintelui Vasilescu. În anul 1978, un grup de români ortodocşi, stabiliţi încă de pe atunci în nordul Italiei, au adresat Patriarhiei Române o cerere prin care solicitau constituirea unei parohii româneşti pentru românii ortodocşi din Torino.
Pe atunci se afla ca bursier la Universitatea din Milano Sacro Cuore, Departamentul de ştiinţe religioase, părintele diacon Gheorghe Vasilescu. Acesta avea să fie propus ca preot pentru nou-înfiinţata parohie şi a fost hirotonit preot, în mijlocul credincioşilor, la 9 iunie 1979, de către Episcopul Lucian Florea de la Paris. Încă de la constituirea sa, slujbele din parohie au fost oficiate cu regularitate duminica şi de sărbători, într-un lăcaş ce a aparţinut comunităţii catolice şi care a fost cedat prin comodat şi decret diocezan comunităţii românilor ortodocşi.
Treptat serviciile divine au început să fie săvârşite şi în timpul săptămânii, în serile de luni, miercuri şi vineri. La parohia ocrotită de Sfânta Cuvioasă Parascheva, copiii şi tinerii se întâlnesc la biserică, unde sunt organizate lecţii de cateheză şi de cultură românească. Prin intermediul filmelor, poveştilor şi dansurilor populare româneşti, aceştia au acces la tradiţiile şi obiceiurile ţării din care provin părinţii lor.
Patriarhalul chip al părintelui protopop Gheorghe Vasilescu, atât de liniştitor, blând, deschis şi îndelung răbdător te îndeamnă să înţelegi că aceasta i-a fost calea, ghidat după cuvintele Mântuitorului. Chiar dacă părintele munceşte, aidoma credincioşilor parohiei sale, după orele de program este permanent la dispoziţia acestora, răspunzând solicitărilor, pentru săvârşirea serviciilor religioase în biserică sau la casele lor.
Parohia are în componenţa ei credincioşi convertiţi la Ortodoxie. Părintele Vasilescu este un exemplu viu al credinţei ortodoxe, un far călăuzitor, care prin faptele sale, încearcă să-i determine pe credincioşi să nu uite niciodată că sunt români, oriunde şi oricând. Răspunsurile domniei sale la întrebările noastre cu siguranţă vă vor demonstra că nici un drum nu e greu, dacă îţi păstrezi credinţa că nimic nu este lăsat la voia întâmplării şi că eşti acolo cu un motiv.
Vă mulţumim că aţi găsit o clipă de răgaz şi aţi răspuns întrebărilor noastre. Ştim cât de puţin timp liber aveţi la dispoziţie, ceea ce dă o mai mare însemnătate acestui interviu. Prin natura misiunii Sfinţiei Voastre, aveţi de-a face cu mulţi oameni, fiecare cu problemele lui. Vă confruntaţi în fiecare zi cu altele şi altele. Cu siguranţă mulţi vin şi se roagă cu credinţă în biserica din Torino. Aş vrea să vă rog să ne spuneţi ce înseamnă Credinţa pentru Sfinţia Voastră?
Nu numai pentru mine ca preot, ci pentru oricare creştin şi ființă umană, credința este o componentă fundamentală a integrității psiho-fizice. Credința oferă posibilitatea de a te recunoaşte ca fiinţă creată şi de a menține legătura cu Creatorul tău. De fapt, rădăcina cuvântului „religie“, vine de la latinescul „religare“. Legătura refăcută prin raportarea ființei umane la starea sa originală, stare înainte de eșecul păcatului, când dialogul cu Dumnezeu era față către față.
Dacă ar fi să căutam o definiţie simplă a credinţei şi-n acelaşi timp profundă, o aflăm la Sf. Apostol Pavel care zice: „Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute“ (Evrei 11,1). Credința este strâns legată de rugăciune și vital alimentată de aceasta.
Sunt mulţi care afirmă că au credință, dar nu se roagă, invocând lipsa de timp, sau că nu știu să se roage etc. În asemenea situaţie, se rămâne la o credință teoretică, rațională, dar în același timp sterilă. Acest tip de credință nu angajează cu nimic, nu modifică cu nimic viața noastră în raport cu Dumnezeu. Este credința fără fapte, care este moartă sau agonizantă. Acest tip de credință o au și demonii și se cutremură, dar nu se schimbă nicidecum. Dumnezeu nu are trebuință de credința noastră, nu-i sporim fericirea, prin faptul simplu de recunoaștere a existenței Sale.
Dacă omul în general și creștinul în special, nu devine o ființă doxologică (care să dea Slava, să aducă slava lui Dumnezeu) și euharistică (să aducă mulţumire Domnului pentru tot şi pentru toate) rămâne precum copacul fără frunze. Credinţa operantă deschide perspectiva și orizontul eternității, fără a-l înstrăina pe om de ambientul cotidian, de lumea în care trăiește. „Singura tărie-n noi/Credinţa-n zilele de-apoi,“ spune poetul George Coşbuc. Tăria, puterea credinţei, dă posibilități nelimitate omului, „totul este cu putință celui ce crede“.
Căutarea sinceră duce la descoperirea Adevărului, nu ca un concept sau idee, ci ca Persoană divină, Iisus Hristos, Calea, Adevărul şi Viaţa, care se lasă atins, văzut… ajungând la starea de fericire trăită de Apostolul Toma, după Înviere, în exclamaţia „Domnul meu şi Dumnezeul meu”, recunoscând astfel pe Cel ce mai înainte spusese pentru Toma şi pentru noi toţi: „Eu sunt Învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar de va muri, viu va fi!“ (Ioan 11, 25) Fericirea pe care o simte Toma o amplifică şi-o extinde peste veacuri în expresia „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!“ (Ioan 20,29)
Oare să mai fie valabil mesajul Mântuitorului astăzi, când oamenii sunt din ce în ce mai grăbiţi, mai hăituiţi, aleargă să-şi câştige traiul şi devin roboţi, încet, încet? Credeţi că oamenii Îl mai percep pe Hristos ca odinioară?
Valoarea mesajului creştin, care în grai biblic tradiţional se cheamă Evanghelie, adică Veste bună, Vestea cea bună, singura Veste bună, este aceeaşi, totdeauna şi-n tot locul, pentru orice om, în orice condiţie ar fi el. Hristos, ieri, azi şi totdeauna acelaşi. Şi dacă El ne-a promis că va fi cu noi până la sfârşit şi că fără El nu putem face nimic, se înţelege uşor că nu Hristos şi nici mesajul Lui nu s-au schimbat şi nici învechit, ci alienarea noastră, ca fiinţe destinate a fi asemenea Lui, duce la pierderea orientării de la Hristos spre lume, de la Hristos spre noi înşine, devenind egolatri, iar în raport cu lumea şi materia, idolatri.
Tulburarea actuală, ca să nu-i spunem „criză“, nu poate fi imputată nici timpului trecut de la Hristos până la noi, şi cu atât mai mult, Lui, Cel ce este imutabil în iubire, în adevăr, în frumuseţe. Este de văzut şi revăzut, starea noastră mintală şi spirituală, întunecată de egocentrism. Contemplarea lui Dumnezeu şi bucuria care decurge din aceasta, se realizează numai prin curăţia inimii, prin purificarea minţii şi prin restabilirea raportului normal cu noi înşine, cu aproapele şi cu Dumnezeu. Omul se găseşte pe el însuşi numai privind la Omul-Dumnezeu, de la care vine „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit“, repetând cuvintele Sf. Apostol Iacob.
Există provocări în fiecare zi? Cum arată o zi normală pentru Sfinţia Voastră?
Aş putea spune că pentru mine toate zilele sunt normale, dacă prin normal înţelegem norma pe care ne-o stabileşte Bunul Dumnezeu fiecăruia. Fiecare zi este o pagină nouă din romanul vieţii noastre şi putem scrie drept, strâmb sau să pătăm această pagină, iar la sfârşitul zilei să vedem cât bine sau cât rău am făcut. Când răul întrece măsura binelui, putem spune ca înţeleptul împărat Aurelian: „am mai pierdut o zi“.
„Pereunt sed imputantur“, trec clipele, dar ni se impută, ni se cere socoteală de cum am folosit timpul. N-am avut aproape niciodată sentimentul că fac lucruri extraordinare. M-am considerat un om normal, printre oameni, amintindu-mi cât mai des posibil că Hristos se identifică cu fiecare om, în orice ipostază, în afară de păcat.
Am înţeles rolul pe care Dumnezeu mi l-a rânduit, după puţină suferinţă şi în mod constant mă străduiesc, oboseală aparte, să ascult cu atenţie pe cel care mă interpelează în variate circumstanţe şi probleme şi să încerc să dau, când mi s-a cerut, sfat sincer, punându-mă pe mine în starea interlocutorului, încercând recuperarea speranţei care este esenţială; nu degeaba spuneau strămoşii noştri „Dum spiro spero“.
După orele de serviciu, la societatea unde lucrez de 23 de ani, sunt luat cu asalt, ca unul care-s „odihnit“, pentru a fi un bun sfătuitor, în numele Singurului Bun şi iubitor de oameni, Dumnezeu. Sunt multe dificultăţi, şi-i atenţionez să nu confunde „sluga“ (slujitorul), care-s eu sau alt preot, cu Stăpânul care-i Atotputernic şi Atotbun. Cea mai mare satisfacţie o trăiesc când citesc pe chipul „fratelui meu“, recâştigarea încrederii în sine şi mai ales în Dumnezeu și mă conving că românul nostru este un om minunat, are un suflet luminos.
Comunităţile româneşti sunt puternice, aşa se spune. Care credeţi că este liantul care-i ţine strâns uniţi pe români atât de departe de Acasă?
Românii n-au plecat din țară în spirit de aventură, ci pentru dorința de mai bine, pentru ei și pentru cei dragi. Dar progresul material nu-i echivalent cu cel spiritual. Dimpotrivă, se observă un regres duhovnicesc la cel realizat din punct de vedere material. Dacă la început au atitudinea omului de credință, ca „să-i meargă bine“, această formă de credință slăbește până la dispariție pentru cel care-și pune speranța numai în cele materiale, ducând-l, de multe ori, la destrămarea familiei și pierderea valorilor umane, aroganță, violență etc.
Și ce-i mai trist, la starea omului care poate face totul și fără Dumnezeu, care s-a lăsat prins în capcana materialismului practic. Dar nu trebuie uitată categoria „omului cuminte“, întâlnit în comunitățile occidentale, care nu și-a pierdut echilibrul, „cumpătul“ în fața strălucirii efemere a „blestematei foame de aur“.
Este evident că suportul acestei trăiri este credința. Parafrazându-l pe Vlahuță, se poate spune că „pe om îl poți scoate din țara lui, dar țara și credința n-o poți scoate din inima lui“.
Aveţi dreptate! Românii nu au plecat din ţara lor pentru că-şi doreau aventura vieţii lor, ci pentru că nu mai găseau nimic de lucru pentru a-şi întreţine familiile, pierduseră speranţa într-o viaţă mai bună. Aici, în ţară, se simte acest lucru la fiecare pas. Cum termină studiile sau chiar mai înainte, tinerii vor să plece. Cei vârstnici nu mai au puterea să lupte. Înainte, puterea venea din rugăciune, din credinţă. Chiar şi obiceiul de a merge la biserică duminica este pe cale de dispariţie. De ce credeţi că se întâmplă astfel?
Am spus şi mai înainte cât de mare și importantă este virtutea speranței, sau folosind termenul liturgic de origine slavonă „nădejdea“. Biserica învață, îndeamnă și cântă: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt…“ (Sf. Ioanichie).
Dacă omul este lipsit de nădejde, această „Ancoră“ treimică, este dus fără speranță și fără țintă pe „marea vieții“ învolburate, scăparea lui, de ceea ce fuge (sărăcia materială, dar mai ales spirituală) este grav supusă riscului, lipsit fiind de „acoperirea“ Duhului Sfânt. Cât privește problema „mersului la biserică“, ar trebui ca orice creștin român să fie în Biserică, să se simtă parte din Biserică, mădular, membru al Bisericii, pentru a deveni apoi Templu al Duhului Sfânt.
Trebuie să ieșim din limitata părere că facem un favor lui Dumnezeu sau plăcere slujitorului prin frecventarea Bisericii. Este un privilegiu dat fiecăruia de a vorbi cu Dumnezeu în Biserica Lui „stâlp și temelie al Adevărului“. Frecventarea Bisericii și a slujbelor sfinte (în chip special Sf. Liturghie) este, repet, un privilegiu de care nu ne putem lipsi. Dacă vom privi și trăi așa, totul se va schimba în bine.
Când aţi ales acest drum al credinţei aţi fost încurajat sau nu? Când v-aţi dat seama că acesta vă este drumul în viaţă, că fără credinţă nu puteţi respira?
Credința este și dar de la Dumnezeu, este și opțiune personală. Eu am simțit credința mai mult ca dar și acest dar mi-a fost hrănit de exemplele de trăirea creștină, simplă, dar autentică, a părinților, bunicilor și consătenilor, care m-au ajutat, mai târziu, să înțeleg ce înseamnă „verba volant, scripta manent, exempla trahunt“ (Cuvintele zboară, scrisul rămâne, exemplele conving). M-au făcut să înțeleg că orice grai, orice rând, orice gând, orice atitudine lasă în ființa noastră și altora un semn, o urmă, pentru care va trebui, odată, să dăm răspuns în fața Lui.
M-au făcut să înțeleg și să cred că fără El, fără credința în El, nimic nu edific pentru mine și pentru alții. Da, pot să respir fără credință, pentru că Dumnezeu nu ia înapoi darurile făcute din iubire, dar ne va întreba ce am făcut cu ele, cum le-am folosit sau de ce le-am risipit sau ascuns? (Vezi pilda talanților).
Poți să duci o viață fără Dumnezeu, dar nu dăinuie, ci se năruie în mod tragic, împotriva omului. Este de contemplat icoana biblică „Ampelos“, Eu sunt Vița, voi mlădița. Și mlădița ruptă din trunchi, se usucă, moare, se pierde iremediabil.
Aţi amintit de bunici. Oprindu-ne puţin la viaţa Sfinţiei Voastre, ce amintire a copilăriei mai aproape de suflet ne puteţi împărtăşi?
Multe, foarte multe și toate-s prețioase, amintirile copilariei pentru mine. Dar dacă trebuie s-aleg pe cea mai vie, cea mai duioasă… este noaptea de Crăciun (fără pom și fără daruri speciale), când tata şi mama ne povesteau despre Nașterea Domnului, istorisire care se încununa apoi cu „O, ce veste minunată“, la două voci octavă, a mamei și a tatei, la care mai târziu, s-au adăugat, glasurile cristaline ale celor șase frați, dintre care trei sunt preoți. Pot mărturisi, fără nicio rezervă, că am avut o copilărie fericită.
Ce sfat de la părinţi v-a rămas aţi păstrat în minte şi suflet? Ce sfaturi daţi de obicei celor care vin la Sfinţia Voastră?
„Să nu uiți de Dumnezeu, El vede totul, știe totul, poate totul!” La rândul meu, sfătuiesc stăruitor, cu riscul de a fi plictisitor, să nu uităm cât de mult ne iubește Dumnezeu, să nu rămânem indiferenți faţă de iubirea Sa divină.
Aţi avut momente grele de-a lungul vieţii? Cum aţi reuşit să le depăşiţi?
Nu pot spune că au fost sau am trăit multe momente grele. După trecerea momentului dificil, zâmbești și mărturisești că n-a fost chiar așa greu. Trebuie să ai răbdare numai, cum zice Părintele Cleopa Ilie, până la sfârșit, nu până la prășit.
Prima mare greutate mi-a fost despărțirea de sat, de cei dragi, era să renunț la Seminar, de n-ar fi fost mama să mă îmbărbăteze. E lesne de imaginat şi greutatea, când a trebuit să plec din țară. Dar de fiecare dată, am descoperit că este voia Lui Dumnezeu așa. Şi nu m-a părăsit niciodată convingerea că Dumnezeu le rezolvă pe toate, minunat.
Care este cea mai frumoasă rugăciune pe care o purtati in suflet?
Din copilărie, Îngerașul şi Tatăl nostru. Și acum îl recit cu copiii și nepoții. „Eu sunt mic, Tu fă-mă mare…“ M-am simțit mereu mic, iar mare mă face El și la propriu, și la figurat. Mai târziu, rugăciunea Sf. Efrem Sirul, iar în ultima vreme, Ruga pentru vrăjmași, a Sf. Nicolae Velimirovici.
Nichita Stănescu spunea „Un prieten e mai vital ca un înger”, dar astăzi oamenii nu mai au încredere. Au pierdut acel ceva care îi lega unul de altul. Are prietenia vreun secret?
Sinceritatea, deschiderea sufletească, iubirea care se simte. A-l privi pe prieten ca dar al lui Dumnezeu. În italiană se spune: „Chi ha un amico, ha un tesoro“. Cred că nu-i greu de înțeles.
Și înainte de tot şi toate îl avem noi avem prieten pe Domnul. O spune El ucenicilor şi prin ei, nouă tuturor. O cântare duhovnicească a Oastei Domnului, răsună aşa: „Ajută-mi să-ţi rămân aproape,/Cu suflet recunoscător,/Nedespărţitul meu prieten/Şi scumpul meu Mântuitor”.
Am vrea să vă rugăm să ne vorbiţi puţin de activitatea pe care o desfăşuraţi, ce speraţi să reuşiţi de fiecare dată când participaţi la vreun eveniment legat de Biserică şi de România? Ce proiecte aveţi în desfăşurare la momentul acesta?
M-am străduit întotdeauna să dau o imagine luminoasă a Bisericii Ortodoxe, deplorabil necunoscută Occidentului, a României, identificată cu „Dracula“ sau… a românului bun și frumos, harnic și cinstit, prietenos și jertfelnic, cu dor de țară și de cer. Și nu cel descris superficial și tendențios negativ de cronica neagră.
Știu că mă veți întreba unde am întâlnit asemenea români? Răspund simplu: sub epitrafir, la spovedanie. Am avut multe proiecte, vise. Unele mi le-a plinit Domnul, altele nu. De fiecare dată am zis: „Fie, Doamne, voia Ta!” Acum, primesc proiectele Lui și nu-i cer decât sănătate și mântuire pentru mine şi „turma“ încredințată mie.
Sunteţi în Italia de peste 30 de ani, cu siguranţă vedeţi şi cunoaşteţi bine mentalitatea străinilor faţă de noi, românii. În ciuda felului în care suntem percepuţi, credeţi că România şi poporul român pot contribui la creşterea spiritualităţii europene?
Se spune, de obicei, mai mult decât sigur, adică nu este niciun dubiu asupra acestui adevăr și rol providențial al României,care de-a lungul veacurilor a dat şi dă mereu jertfe şi valori, nu numai Europei, ci lumii întregi. Se ştie că binomul specific românesc – latinitatea şi ortodoxia – a servit nu numai la salvarea identităţii sale, ci şi la îngemănarea genială şi unică în alcătuirea unei structuri sufleteşti unice, de a privi totdeauna cu optimism şi convingere nestrămutată în rolul providenţial hărăzit acestui neam de Bunul Dumnezeu de când l-a aşezat la încrucişarea celor două lumi, occidentală şi orientală.
Această ţară – „plai mioritic“ – profund pătrunsă de sensul jertfei şi nu al resemnării neputincioase, această „gura de rai“sau de alţii numită Grădina Maicii Domnului, ce te îndeamnă să te ridici la frumuseţi cereşti inefabile, cu aceşti oameni blânzi, răbdători, înţelepţi, capabili oricând de jertfă şi cu dor nestins de cer, dau nădejdea răspunsului bun ca nimeni alţii în faţa Dreptului Judecător, când va chema neamurile să dea socoteală darurilor primite şi cu grijă înţeleaptă înmulţite-n lume, pentru că „al Domnului este pământul, lumea şi cei ce locuiesc întrânsa“.
Cum spuneam, sunteţi de o perioadă departe de ţară şi ne imaginăm că vă este dor. Ce înseamnă pământul românesc pentru Sfinţia Voastră?
A iubi este sentiment divin, trăire dumnezeiască. Şi Iisus a avut, prin naşterea din Fecioară, o patrie şi spune, la un moment dat, că-i trimis doar la oile casei lui Izrael, fără a compromite sau limita dimensiunea universală a mântuirii aduse întregii omeniri.
Şi marele Apostol Pavel îşi iubeşte şi doreşte mântuirea neamului său, deşi devine Apostolul neamurilor. Patrie vine de la „Pater“, care înglobează iubirea părintească a părinţilor pentru fii şi împlinirea poruncii decalogului de a iubi şi cinsti pe tatăl şi pe mama, aleşi de Dumnezeu pentru a fi trimişi în această lume, fiecare dintre noi, ca să ne fie bine…
Două categorii de oameni pot socoti desuet sentimentul iubirii patriei. Prima categorie este compusă de cei care n-au văzut, n-au cunoscut şi n-au întâlnit altă ţară, aşa cum spunea Nicolae Iorga „cel care n-a văzut altă ţară, nu ştie nimic despre a sa“, lipsindu-i termenul de comparaţie şi sentimentul de dor, de suferinţa departării şi-a înstrăinării.
A doua este a celor care se lasă orbiţi de falsele lumini ale publicităţii, opulenţei, huzurului nepăsător, uitând că fericirea n-o face averea, ci trăirea, dăruirea şi împletirea armonică a propriului destin cu al celor ce-ţi sunt fraţi, rude, prieteni compatrioţi. Nu devii universal negând propriile rădăcini, uitând de ţara ta, nu devii mai european, dimpotrivă, rişti să fii cosmopolit, suflet pe hotar care nu-şi mai găseşte locul nicăieri.
Pentru un om normal şi echilibrat, pământul natal nu poate fi definit decât în optica expresiei lui Vlahuţă, pe care parafrazându-l, putem spune că „ţara nu-i pământul în care te-ai născut din întâmplare, ci pământul întărit de oasele strămoşilor şi plămădit cu sângele martirilor“, sau cântând cu maestrul Tudor Gheorghe, pe versurile lui Ioan Neniţescu: „Acolo este ţara mea şi neamul meu cel românesc…“
Am plâns deseori de dorul Carpaţilor, de la poalele cărora am plecat, dar Dumnezeu m-a aşezat în Piemonte (regiune din nord-vestul Italiei) care înseamnă Piciorul Muntelui. Când pare că Dumnezeu te privează de un bine, să nu uităm că are totdeauna alernativa pregătită… ca să putem cânta mai departe cu suspin şi dor înalt, „Ridica-voi ochii mei la (ceruri) la munţi, De unde-mi va veni ajutorul meu. Ajutorul meu, de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul”.